Ziua 6

Sunt neobişnuit de ciudata. Şi parcă un pic fără rost. Nu-mi vine să fac nimic. Mi se pare exagerat acest sentiment care a pus stăpânire pe mintea mea. Încă îmi sună în cap acele cuvinte.

Acum sunt singură şi nu mă mai grăbesc. Şi nici măcar nu ştiu încotro s-o apuc. Lumea merge în cluburi. Înghesuiţi câte trei-patru într-o maşina. Unul se sacrifică, ceilaţi pot să bea până la întalnirea cu dimineaţa. Nu, nu e momentul vreunui club. Mă gândesc că e grav că pupincurismul are acces oriunde, gratis sau cu vreo şpagă, astăzi aşa se ajunge cel mai departe, ştiai ?  Mai bine zis e ca o boală cu transmitere rapidă.

Cred că în seara asta mă vizitează personaje din trecut. Tot felul de idioţi cu dantura perfectă şi bineînţeles imaculată te învaţă ce şi cum să faci în viaţă. Încearca sa ne faca pe toti sa devenim cel mai nou tip de robot all-inclusiv, sa ne controleze ca pe niste marionete la un spectacol pentru copii. Dar stai ! Astazi copiii nu mai merg la spectacole de papusi, nici macar nu se mai joaca impreuna in spatele blocului, “Încâlcita”, “Ratele si vanatorii”, “Şotron”, jocurile copilariei, astea sunt istorie. Tot mai mult, aud parinti carora le e frica sa-si lase copiii sa zburde in spatele blocului. In prezent, noi oamenii comunicam din ce in ce mai mult dar ne vedem din ce in ce mai rar. Copiii nu se mai aduna in spatele blocului de frica stirilor de la ora 5 si din cauza masinilor parcate care au invadat tot spatiul. Stau linistiti in fata calculatorului si joaca Warcraft, Counter Strike, Dota sau le joaca pe toate. Cu timpul am observat ca “în spatele blocului” s-a mutat pe net. Ei nu stiu cat de bine sau cat de rau este. Pur si simplu asa e. Pentru noi e aiurea pentru ca suntem generatia care stie cum era fara net. Noi am vazut cum ia nastere messenger-ul si am tinut in mana primul telefon mobil sau “caramida”(cum era deseori numit), si asta prin gimnaziu, in niciun caz la gradinita. Singura problema este ca lucrurile care se invata in lumea reala prin asa numitul “face to face” vor fi din ce in ce mai greu de transmis. Copiii de azi se nasc direct in retea.

Ziua 5

             “Viaţa e o magazie ? “, mă întreb uneori. Tot ce contează pentru noi se cumpără sau în unele cazuri, se fură. Am noroc, mi-am luat trifoiul cu mine azi, te voi bate la cărţi, uiţi ceea ce e important !

            M-am săturat să visez mereu cu ochii deschişi. Nimic din ceea ce-mi doresc nu se întâmplă în viaţa reală. Cred că eul meu fericit mă compatimeşte privindu-mă de undeva de sus. Mintea mă bombardează cu gânduri, “unele mai abracadabrante ca altele“ (Frederic Beigbeder).

Ziua 4

           Niciodată nu e linişte deplină. În capul meu e renovare, muncitorii sunt leneşi aşa că o să dureze mult. Dacă eşti nerăbdător să ştii ce-i în capul meu, am amenajat un living unde mi-am expus planurile de viitor şi o parte din amintiri.

            De câteva zile creierul meu nu mai secretă nimic pe hârtie, e in schimbul 3, funcţionează doar noaptea târziu, îmi dă doar “supradoze de vise”. Păcat, încerc să mă dirijez dar sunt pe dos.

            Recit un poem digital: te împart la cinci şi fac permutări din tine; îl aflu pe x apoi te bandajez cu radicali, fac combinari de trei şi te adaug în mulţimea mea de numere reale. Dacă nu mă înţelegi, înseamnă că ai chiulit la orele de mate.

Ziua 3

         Azi a fost vid. Afina trecuse de mult, dar umbrele urmǎrite se ascundeau în continuare în negura uitǎrii. Eram nerabdǎtoare. Noaptea cea albǎ mǎ aştepta în viitor, iar cele 29 de ore se scurgeau aievea, ca nisipul în clepsidra timpului. Nu mai este mult. Aud ecoul secundarului. Îmi ticǎie prin labirintul de circumvoluţiuni dăndu-mi o senzaţie de picaturǎ chinezeascǎ: Ţac, Ţac, Pic, Ţac...

            Ochii mi se rostogolesc pe masă. Astăzi prietenul meu din generală a venit într-o sticlă albastru-marin. Ar trebui să vă distrez azi, nu ? Ei bine, mi-e somn, trebuie sa ma păstrez pentru viitorul ce are să vină. Sper să se potrivească oglinda cu aşteptarea.. să nu se deformeze din pricina timpului. Clopotul n-a sunat azi, dar.. mi-au ţiuit totuşi urechile.

Ziua 2

           Mǎ ţineam cu îndǎrjire de aerul curat, dar ghearele mele neretractile îl sfaşiau şi-mi scǎpa printre degete.          

           Ehh... aşa a început dialogul cu Ţipi... şi tot aşa s-a şi terminat. Azi am vorbit 3 secunde cu el. A fost ca un vis coborăt din mingea de lumina iar aparatul amplifica spre +∞ fascicolul luminos.

          Complicatǎ problema... musafirii minţii mele au reuşit sǎ ajungǎ la startul cursei spre nopţi albe si perversiuni prea tinere. Trebuiesacrezi trebuiesacrezi trebuiesacrezi trebuiesacrezi trebuiesacrezi !

            Ideea de a purta o conferinţǎ decentǎ sau poate mai puţin decentǎ cu carnea proaspata din frigider nu mi-a displǎcut, ba chiar mi-a plǎcut. Asul de inima mi-a adresat o întrebare într-un limbaj codat. Era noapte iar pereţii celulei propagau sunetul într-un mod sardonic. “Anime ?” Îmi tresaltǎ inima odatǎ cu schimbul de sânge între atriu şi ventricol.

Ziua 1

            Sosise momentul: puteam gusta în atmosfera sărbătoarea, freamătul inimilor. Le era frică. Li s-au alăturat struţului, ţinǎndu-i companie în nisip. Trebuia să intervină prietenul bulinei mov, mai rapid şi mai violent ca niciodată. Eu stau printre formule, iar balanţa conştiinţei mele atârnă spre libertate. Îmi este frică. Îmi este somn. Tănjesc să joc cărţi; asul ar defini kinta de inimă, dar totuşi n-ar fi royala. O să pierd, am pierdut deja. Sunt blocată la jumatatea drumului: AJUTOR !

            Maimuţele îmi amintesc de întǎmplare. Îmi place să le ascult. Mesajul lor mi se reflectă pe creier, refractǎndu-mi starea de spirit. Dacă ar avea o culoare, aceea ar fi neagră.

            Activitatea experimentală este de căcat, pendulul oscilează continuu oricum. Bobocii de raţa vor dansa precum le spune sticla. Eu nu ştiu cum fac de sar şi mǎ tǎrăsc în acelaşi timp, sunt şi iepure si omidă. Unii nu fac nimic şi caştiga oricum, câştigă cursa spre amăgire. Oricum le-ai spune, sunt la fel. Şi eu sunt la fel ca tine, aceeaşi compoziţie: sânge, muşchi, neuroni, celule; doar că diferă cantităţile. Să te văd cum numeri acum !

            A fost senin o perioadă, dar ploaia de plumb îmi apasă acum pe suflet. De ce nu pot să zâmbesc ? Ba da, pot. Mă uit spre orizont şi văd salvarea, dar şi ea este prea departe. Deşi nu ajung la ea şi nu voi ajunge niciodată, tot mă încălzeşte cu radierile ei calde. Îmi ajunge şi atât.

            Voi cânta, iar vocea mea distorsionată va umple urechile dezinteresate ale strigoilor. Oricum sunt eclipsată. O eclipsă care ţine prea mult şi încă nu se sfârşeşte, dar va veni cândva ziua mea de glorie, când mă vpo descătuşa de anonimat şi voi putea paşi într-o nouă lumină. Acea zi este pe drum; o aştept, va veni. Nu...