Sosise momentul: puteam gusta în atmosfera sărbătoarea, freamătul inimilor. Le era frică. Li s-au alăturat struţului, ţinǎndu-i companie în nisip. Trebuia să intervină prietenul bulinei mov, mai rapid şi mai violent ca niciodată. Eu stau printre formule, iar balanţa conştiinţei mele atârnă spre libertate. Îmi este frică. Îmi este somn. Tănjesc să joc cărţi; asul ar defini kinta de inimă, dar totuşi n-ar fi royala. O să pierd, am pierdut deja. Sunt blocată la jumatatea drumului: AJUTOR !
Maimuţele îmi amintesc de întǎmplare. Îmi place să le ascult. Mesajul lor mi se reflectă pe creier, refractǎndu-mi starea de spirit. Dacă ar avea o culoare, aceea ar fi neagră.
Activitatea experimentală este de căcat, pendulul oscilează continuu oricum. Bobocii de raţa vor dansa precum le spune sticla. Eu nu ştiu cum fac de sar şi mǎ tǎrăsc în acelaşi timp, sunt şi iepure si omidă. Unii nu fac nimic şi caştiga oricum, câştigă cursa spre amăgire. Oricum le-ai spune, sunt la fel. Şi eu sunt la fel ca tine, aceeaşi compoziţie: sânge, muşchi, neuroni, celule; doar că diferă cantităţile. Să te văd cum numeri acum !
A fost senin o perioadă, dar ploaia de plumb îmi apasă acum pe suflet. De ce nu pot să zâmbesc ? Ba da, pot. Mă uit spre orizont şi văd salvarea, dar şi ea este prea departe. Deşi nu ajung la ea şi nu voi ajunge niciodată, tot mă încălzeşte cu radierile ei calde. Îmi ajunge şi atât.
Voi cânta, iar vocea mea distorsionată va umple urechile dezinteresate ale strigoilor. Oricum sunt eclipsată. O eclipsă care ţine prea mult şi încă nu se sfârşeşte, dar va veni cândva ziua mea de glorie, când mă vpo descătuşa de anonimat şi voi putea paşi într-o nouă lumină. Acea zi este pe drum; o aştept, va veni. Nu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu